Urmarind piesa care se joaca la Teatrul Odeon, Marchizul de Sade, nu prea poti ramane doar un spectator sau critic, fara sa te plasezi involuntar in tabara marchizului sau impotriva lui.
Nu poti sa nu “iei pozitie” in fata unui personaj atat de controversat, un om neatins de moralitate, lege sau religie, un nebun care isi ridica nebunia la rang de filozofie, o minte bolnava, vicioasa, dar atat de profunda, un caracter atat de tulburator.
Marchizul poate fi detestat, dar mai degraba incerci un sentiment de admiratie in fata acestui condamnat care, inchis in azilul de nebuni de la Charenton nu renunta la singura libertate care i-a mai ramas: scrisul. Nimic si nimeni nu ii poate lua acest drept, libertatea exprimarii.
A recunoaste in urma cu doua secole ½ ca placerea personala este unicul tel, a fi ateu pana la fanatism, a propavadui fascinatia pacatului, toate astea dau dovada de un libertinism si de un curaj extrem.
Vorbim de un violator, de o minte obsedata, de o sexualitate exacerbata.
Dar nebunia devine filozofie atunci cand suntem nevoiti sa recunoastem ca toate aceste imbolduri sunt umane, ca, “pentru a sti ce e virtutea, trebuie intai sa cunoastem viciul”.
Si, mai mult, simti o simpatie tacita pentru spiritul neinfrant al celui care, chiar si atunci cand orice mijloc de exprimare ii este interzis, reuseste sa isi transmita mesajul scriind cu vin pe cerceafuri, cu sange pe propriile vesminte, soptind printre gratii gandurile sale grotesti sau mazgalind textele pe peretii celulei cu propriile excremente.
Este expresia luptei totale, care l-a facut probabil pe Aldous Huxley sa afirme ca “De Sade este singurul revolutionar consecvent si profund din istorie.”
O piesa interesanta, care merita sa fie vazuta! Cat despre punerea in scena, as spune asa, in treacat, ca potentialul temei si al textului a ramas in buna masura neexploatat… onorabil, dar nu exceptional. Nu spun mai mult, ca sa nu par carcotasa.
