dupa piese de teatru prin bucuresti

de cate ori se redeschide stagiunea am sentimentul copilului in asteptarea lui mos craciun: un fel de nerabdare amestecata cu ceva curiozitate, tensiune si bucurie. de-abia astept sa ma reped la cadourile de sub brad, de data asta sub forma unor programe de teatru, a unor piese care sa ma atinga, care sa ma bucure, sa ma solicite sau doar sa ma surpinda.

teatrul este pentru mine -  mai mult sau mai putin - un aliment indispensabil, care imi asigura (sau ar trebui sa imi asigure) din abundenta acea hrana spirituala de care am nevoie, intre o carte, un film sau o expozitie.

se face ca din toamna m-am aruncat din nou asupra pachetelor de sub brad, si am ales doua piese: omul hazardului, la nottara si voiajul domnului perrichon la bulandra.

daca la primul am atipit, asemeni altor spectatori din putinii prezenti la repezentatia teatrului nottara, la al doilea am iesit pur si simplu plictisita, intrebandu-ma cine si cum alege repertoriul unui teatru? cum e posibil ca din atatea scenarii remarcabile, din atatea piese de valoare sa fie alese niste texte slabe sau mediocre? de ce niste actori speciali, talentati si de o valoare de necontestat sunt nevoiti sa joace in fata unei sali aproape goale (cazul nottara) sau o sala plina ochi de spectatori care insa isi soptesc la iesire "slabut", "n-o recomand" sau doar "mda, merge"?

incep sa cred ca a gasi piese bune in bucuresti a devenit o actiune de risc, cu putine sanse de izbanda.
nu ma dau batuta, scotocesc in continuare printre cutiile de sub brad, doar- doar o sa pot spune "am avut eu mana proasta cand am ales piesele astea.. mai exista in bucuresti spectacole valoroase!!!".

si ma gandesc, la o adica, oare nu ar fi bine sa revad pentru a patra oara "sinucigasul" la national, o piesa de exceptie, decat sa ma intreb, iar si iar: teatrul bucurestean, incotro!!???

proba

asta e doar o proba, sa vad daca vorba scrisa aici ajunge pe siteul cu culorile mele

ianuarie de 2011

nu sunt un blogger prin definitie.
nu pentru ca nu as avea ce spune, ci pentru ca - general vorbind - daca spunem ceva avem nevoie de o reactie (daca ma intrebati pe mine, orice reactie e preferabila tacerii).

suntem mici, multi, diferiti. si in lumea reala, si aici.
asta imi place.
nuuu, sa nu fiu gresit inteleasa: nu micimea imi place... ci diferentele.
varietatea da todeauna impresia de bogatie... e ca pe rafturile magazinului din colt.

pana la urma bloggul asta e o mana intinsa.
catre ce?
catre alte maini intinse, maini retinute, nesigure, agitate, ambitioase, modeste, hotarate, purtate in buzunare, tinute la spate sau stranse in pumn.

(poza: La Pedrera - Barcelona)