politica peste noi

oricat de departe ai incerca sa ramai de politica nu prea o poti face, atat timp cat deciziile ce se iau deasupra capului tau, intr-o increngatura de interese, orgolii si ambitii  te afecteaza direct si pe tine.

daca insa pana acum am considerat -  cu simt civic - ca e de datoria mea sa votez, pentru duminica, la referendum raman acasa si nu-mi ramane decat sa ma rog sa fie suficienti romani care sa faca asta si sa nu crediteze sleahta pentru care totul se rezolva cu o ordonanta de urgenta.

daca ar fi existat o singura portita in legislatie, care sa ii oblige pe romani sa  mearga la vot si eventual sa voteze cu da, atunci nimic nu i-ar fi oprit pe ponta si antonescu sa scoata acest OUG.... dar nu-i nimic, asa cum aud ca stau sondajele in acest moment, aveti toate sansele, dragii mei usl-isiti sa prindeti si OUG-ul asta!

mi-e teama de Da-ul poporului si de ignoranta lor, care ne vor baga intr-o dictatura de care cu greu o sa ne mai putem debarasa.

mi-as dori sa nu am dreptate, dar pana una-alta, prea mare e cantitatea de minciuna, nesimtire si ilegalitate in ultimul timp.

deci nu avem de ales intre bine si rau.
avem de ales intre rau si dezastru.

aleg raul cel mai mic.. nu ma prezint la referendum pentru ca nu pot incuraja faradelegile!

Confundand piesa cu personajul – Marchizul de Sade

Urmarind piesa care se joaca la Teatrul Odeon, Marchizul de Sade, nu prea poti ramane doar un spectator sau critic, fara sa te plasezi  involuntar in tabara marchizului sau impotriva lui. 

Nu poti sa nu “iei pozitie” in fata unui personaj atat de controversat,  un om neatins de moralitate, lege sau religie, un nebun care isi ridica nebunia la rang de filozofie, o minte bolnava, vicioasa, dar atat de profunda, un caracter atat de tulburator.

Marchizul poate fi detestat, dar mai degraba incerci un sentiment de admiratie in fata acestui  condamnat care, inchis in azilul de nebuni de la Charenton nu renunta la singura libertate care i-a mai ramas: scrisul.  Nimic si nimeni nu ii poate lua acest drept, libertatea exprimarii.

A recunoaste in urma cu doua secole ½ ca placerea personala este unicul tel, a fi ateu pana la fanatism, a propavadui fascinatia pacatului, toate astea dau dovada de un libertinism si de un curaj extrem.

Vorbim de un violator, de o minte obsedata, de o sexualitate exacerbata. 

Dar nebunia devine filozofie atunci cand suntem nevoiti sa recunoastem ca toate aceste imbolduri sunt umane, ca, “pentru a sti ce e virtutea, trebuie intai sa cunoastem viciul”.

Si, mai mult, simti o simpatie tacita pentru spiritul neinfrant al celui care, chiar si atunci cand orice mijloc de exprimare ii este interzis, reuseste sa isi transmita mesajul scriind cu vin pe cerceafuri, cu sange pe propriile vesminte, soptind printre gratii gandurile sale grotesti sau mazgalind textele pe peretii celulei cu propriile excremente.  

Este expresia luptei totale, care l-a facut probabil pe Aldous Huxley sa afirme ca “De Sade este singurul revolutionar consecvent si profund din istorie.” 

O piesa interesanta, care merita sa fie vazuta! Cat despre punerea in scena, as spune asa, in treacat, ca potentialul temei si al textului a ramas in buna masura neexploatat… onorabil, dar nu exceptional.  Nu spun mai mult, ca sa nu par carcotasa.

dupa piese de teatru prin bucuresti

de cate ori se redeschide stagiunea am sentimentul copilului in asteptarea lui mos craciun: un fel de nerabdare amestecata cu ceva curiozitate, tensiune si bucurie. de-abia astept sa ma reped la cadourile de sub brad, de data asta sub forma unor programe de teatru, a unor piese care sa ma atinga, care sa ma bucure, sa ma solicite sau doar sa ma surpinda.

teatrul este pentru mine -  mai mult sau mai putin - un aliment indispensabil, care imi asigura (sau ar trebui sa imi asigure) din abundenta acea hrana spirituala de care am nevoie, intre o carte, un film sau o expozitie.

se face ca din toamna m-am aruncat din nou asupra pachetelor de sub brad, si am ales doua piese: omul hazardului, la nottara si voiajul domnului perrichon la bulandra.

daca la primul am atipit, asemeni altor spectatori din putinii prezenti la repezentatia teatrului nottara, la al doilea am iesit pur si simplu plictisita, intrebandu-ma cine si cum alege repertoriul unui teatru? cum e posibil ca din atatea scenarii remarcabile, din atatea piese de valoare sa fie alese niste texte slabe sau mediocre? de ce niste actori speciali, talentati si de o valoare de necontestat sunt nevoiti sa joace in fata unei sali aproape goale (cazul nottara) sau o sala plina ochi de spectatori care insa isi soptesc la iesire "slabut", "n-o recomand" sau doar "mda, merge"?

incep sa cred ca a gasi piese bune in bucuresti a devenit o actiune de risc, cu putine sanse de izbanda.
nu ma dau batuta, scotocesc in continuare printre cutiile de sub brad, doar- doar o sa pot spune "am avut eu mana proasta cand am ales piesele astea.. mai exista in bucuresti spectacole valoroase!!!".

si ma gandesc, la o adica, oare nu ar fi bine sa revad pentru a patra oara "sinucigasul" la national, o piesa de exceptie, decat sa ma intreb, iar si iar: teatrul bucurestean, incotro!!???

proba

asta e doar o proba, sa vad daca vorba scrisa aici ajunge pe siteul cu culorile mele

ianuarie de 2011

nu sunt un blogger prin definitie.
nu pentru ca nu as avea ce spune, ci pentru ca - general vorbind - daca spunem ceva avem nevoie de o reactie (daca ma intrebati pe mine, orice reactie e preferabila tacerii).

suntem mici, multi, diferiti. si in lumea reala, si aici.
asta imi place.
nuuu, sa nu fiu gresit inteleasa: nu micimea imi place... ci diferentele.
varietatea da todeauna impresia de bogatie... e ca pe rafturile magazinului din colt.

pana la urma bloggul asta e o mana intinsa.
catre ce?
catre alte maini intinse, maini retinute, nesigure, agitate, ambitioase, modeste, hotarate, purtate in buzunare, tinute la spate sau stranse in pumn.

(poza: La Pedrera - Barcelona)